Nu am crezut niciodata ca voi ajunge sa simt amalgamul de sentimente care acum ma copleseste. Nu am crezut niciodata ca eu, fata puternica si mereu rationala, voi ajunge sa ma indoiesc de propriile actiuni, ca voi deveni asa influentabila, slabita de ganduri si macinata de aceleasi intrebari retorice. Simt ca o iau razna. Nu mai am nicio motivatie pentru a continua lupta, pentru a continua sa cladesc ziduri care, mai devreme sau mai tarziu, vor fi daramate. Stau si ma gandesc. Doar atat mai pot face. Gandesc la timpul pe care l-am folosit in scopul construirii a ceea ce urma sa fie un zid durabil. Nu am investit bani in constructia lui. Am investit timp, speranta, incredere, m-am daruit complet pentru a face totul ca la carte. Am intampinat greutati peste care am trecut investind mai mult si mai mult. Cea mai fericita zi din viata mea a fost atunci cand am reusit sa finalizez. A fost ziua in care am privit fericita la maretia zidului, ziua in care eforturile mele erau rasplatite. Au fost oameni care m-au felicitat pentru reusita dar si altii care, din diferite motive, au incercat sa imi arate faptul ca orice zid, oricat de puternic, va putea fi doborat intr-o zi. Insa nu am luat in seama parerile lor. Am continuat sa ma bucur si sa ma mandresc cu constructia mea. Parea de neclintit. Totul era la locul lui. Fiecare caramida era asezata cu o precizie milimetrica, dovada a eforturilor depuse. Totul era aproape de perfectiune si nu trecea nicio zi in care sa nu tremur de emotie la gandul ca reusisem totul prin propriile forte. Eram sigura ca zidul ma va proteja de orice obstacol. Dar cum in viata totul este relativ, la fel s-a dovedit si zidul meu. “Zidul meu” a inceput sa aiba fisuri. Cu fiecare zi, zidul incepea sa cedeze. Caramizile cadeau una cate una. Eram nedumerita. Nu stiam, si nici acum nu stiu, de ce constructia mea se prabusea. Poate din cauza ploii sau a soarelui prea puternic. Poate au fost oameni care, din diferite motive, au lovit zidul in perioada cand el era vulnerabil, cand cimentul de sentimente nu era inca solidificat. Poate ca era vina mea. Poate ca investisem prea putin. Speriata si surprinsa, am incercat sa il renovez. Fara a sta pe ganduri, am inceput sa reinvestesc sentimente. Chiar daca eram puternica, nu imi puteam imagina ca zidul avea fisuri. Tristetea facea ca trairile mele sa slabeasca din intensitate. Lacrimile incepeau sa apara si zidul era din ce in ce mai mic. Intr-un moment de slabiciune, am renuntat. A fost momentul in care am inceput sa cred ca oricat as lucra, totul avea sa se prabuseasca, ca trebuie sa invat sa traiesc fara zidul care, desi construit cu multa munca, a cedat. Parea cea mai usoara cale. Mai tarziu am realizat ca usurinta era doar in luarea deciziei, nu si in punerea ei in practica. Imi era dor de constructia mea, de zilele in care ma simteam protejata langa ea, de zilele in care eram fericita. Am ajuns la concluzia ca nu regret multitudinea de sentimente investite. Nu regret nicio clipa de munca sau efortul depus. Regret doar ca zidul meu s-a prabusit si regret ca inca nu am reusit sa aflu ce a dus la prabusirea lui. Sunt lipsita de vlaga. Simt ca nu pot face altceva. Nu pot sa ma gandesc la altceva. Cand incerc sa fac asta, singurul lucru care imi apare in minte sunt ultimele caramizi ramase intr-o ordine haotica in locul unde, cu ceva timp in urma, se inalta mareata constructie… zidul meu.
Yours, Larisa.
