Fara introducere.
Cuprins: Nu stiu de ce dar am impresia ca imi pierd viata degeaba. Pur si simplu, fiecare zi trece ca si cum n-ar fi fost, nu ramane aproape nimic memorabil in spate. Dimineata sunt la scoala, cand vin acasa trag un pui de somn, ore bune la calculator si noaptea iar somn. Iar chestia asta se repeta zilnic, mai putin in week-end, atunci cand scoatem din ecuatie scoala si plictiseala se dubleaza.
Nu stiu ce as vrea sa fac. Cu siguranta stiu ca as vrea o schimbare. Cateodata as fi vrut sa traiesc in alta perioada, atunci cand parintii nostri au fost adolescenti, spre exemplu. Atunci nu calculatoarele ne stapaneau viata, cum se intampla acum. E adevarat ca accesul la informatia de tot felul era diminuat si nu la un click departare, dar exista comunicarea. Daca nu stiai o reteta, intrebai pe vecina. Prietenii te asteptau afara si nu in spatele unui ecran. Tot ce se intampla atunci pare mai natural, mai firesc…
A venit primavara! Pentru copiii de atunci era un prilej de mare bucurie. Pentru cei de acum nu conteaza anotimpul pentru ca in fata calculatorului nu ploua, nu e soare si nici nu bate vantul. Mai e putin “curent” atunci cand vin parintii si incep sa “turuie”, spunand ca atat sedentarism nu face bine organismului. Dar cine ii aude? Suntem asa captivati de ce facem incat nu retinem nici 5% din ce spun ei. Si asta din cauza ca efectele nu sunt imediate ci le vom suporta in timp.
Fara incheiere.
Concluzie: Dupa ce am recitit post-ul am descoperit ca eu nu fac nimic in a schimba ceva si ca dorinta mea de a fi trait in alta perioada poate fi perceputa ca o scuza. Chiar daca reflectez asupra anumitor lucruri, insusi faptul ca scriu acest blog nu duce la nicio schimbare. Folosindu-ma de o alta scuza, as putea spune ca am vrut sa impartasesc aceste lucruri cu voi, cititorii. Dar revenind la schimbare, cred ca era mai bine daca ne intalneam si vorbeam liber despre lucrurile scrise aici si nu numai. Ar fi fost ceva mai natural. Nu credeti?
Yours, Larisa.
